S-au găsit unii să spună că limba ungurească vorbită în Moldova este o "limbă păsărească" sau că este un "jargon", au răspândit zvonul că ar fi o "ungurească stricată". Adevărul este tocmai invers: această limbă păstrează forme arhaice şi frumoase ale limbii maghiare care era vorbită cu secole înainte în toată Ungaria.

Limba vorbită în zona Romanului este cea mai veche formă a limbii maghiare care încă se mai vorbeşte, are multe cuvinte foarte vechi.
"Când un săbonean vorbeşte ungureşte, se aude limba din cărţile străvechi maghiare" - spun cu emoţie intelectualii maghiari. Pentru că timp de sute de ani ceangăii au fost izolaţi de ungurii de peste Carpaţi, limba lor nu s-a schimbat prea mult; au fost împrumutate din română unele cuvinte noi, care nu existau în vremea când au venit în Moldova: tren, maşină, primărie, spital şi aşa mai departe.
Numai un cunoscător al limbii maghiare - cea veche sau cea de azi - poate înţelege limba ceangăilor. Desigur că sunt unele diferenţe între limba ceangăilor şi limba vorbită astăzi în Ardeal şi în Ungaria, aşa cum şi românii de azi vorbesc altfel decât în cronicile străvechi româneşti. Chiar şi azi, un oltean înţelege mai greu pe un basarabean, dar basarabeanul nu are nici un motiv să se ruşineze pentru aceasta, dimpotrivă, el a păstrat un grai deosebit. Graiurile româneşti vorbite în Basarabia şi în Banat, în Bărăgan şi în Maramureş, deşi prezintă numeroase diferenţe între ele, toate sunt forme ale limbii române. Aşa cum, pentru scopuri de putere, se încearcă să se demonstreze că basarabenii ar vorbi "limba moldovenească" şi nu românească, la fel, există cercuri de influenţă care nu vor să accepte că ceangăii vorbesc un dialect maghiar, şi încearcă să oprească legăturile ceangăilor cu maghiarii din Ardeal şi din Ungaria.
Vasile Alecsandri scria astfel intelectualilor români din Ardeal la 1877: "Demn de toată lauda şi de încurajare este scopul domniilor voastre de a deprinde publicul român din Austro-Ungaria cu ortografia şi cu graiul din România. Unificarea limbei va deveni o şi mai strânsă legătură de rudire între fraţii din ambele poale ale Carpaţilor."
Ce era de dorit pentru români este greu de acceptat în România pentru ceilalţi, chiar şi în ziua de azi. Dar să vedem un singur exemplu despre cum era înţeleasă aceeaşi problemă în 1880, când era vorba despre ceilalţi:
Ziarul românesc Amicul Familiei care apărea la Gherla, deci în Austro-Ungaria de atunci, era liber să scrie astfel despre ungurii din Moldova: "În Moldova, în doue din cele mai mari şi mai frumoase judeţie, mai cu semă Bacăulu şi Romanulu, locuitorii ţierani, cari suntu mai toţi răzăşi, moşneni şi proprietari mici, vorbesc numai unguresce. Cându intri în satele loru, e mai reu decâtu în mijloculu Ungariei; trebue să mergi cu tălmaci: femeile şi copii nu sciu se dea nici "bună demaneţia" românesce. Culpa neiertată este a oameniloru noştri de statu că n-au îngrigitu nici odată de romanisarea acestui elementu şi a lăsatu în inima Moldovei o populaţiune de peste doue sute de mii, streină şi de limbă şi de religiune. Domnule Nicolae Creţiulescu, Ministru culteloru şi instucţiunei publice, se vede că seculii ţi-a păstratu d-tale resolvarea acestei cestiuni naţionale. Fă ca poporulu ruralu, căruia i-au datu pământu la 2 maiu, se fie unulu şi acelaşi şi în limbă şi în animă, căci în elu stă vieţia ţierei; româniseză pre aceşti Ciangăi, scapă-i de urâtulu nume, ce nu voru nici ei să-lu poarte, şi vei ave eterna recunoscinţia. Mesurile ce ar trebui să se ia suntu: mai întâiu îndesuirea scoleloru prin tote satele, cătunele şi fundăturile unguresci; copii luaţi cu vătăşielulu şi duşi la scola erna si vera, mai cu seama fetele, care devenindu mame şi voru înveţia copii românesce; şi alu doilea, pe la tote bisericile loru, aduşi preoţi dintre Românii din Transilvania, ca să le vorbească şi să le ceteasca românesce. Cându preotulu le va da binecuventarea în limba română, cându dascălu le va cânta românesce, şi cându mama va legăna copilulu si-i va dice: haidi, nani, puiulu mamei, resultatulu va fi dobânditu!" (Extras din Pozsony Ferenc: Ceangăii din Moldova, Cluj 2002.)

Mulţi dintre misionarii italieni din Moldova preferau limba română, aşa că dorinţa autorităţilor din vremea aceea s-a realizat foarte uşor: reuşind să preia Episcopia de Iaşi în 1884, preotul italian Camilli s-a angajat faţă de autorităţi ca în biserica romano-catolică din Moldova să se folosească numai limba română. În acest fel, în judeţul Bacău erau situaţii când la spovadă şi la slujbă preotul se ruga pe româneşte, iar femeile se rugau în şoaptă pe limba lor, aşa cum erau învăţate. Sunt totuşi câteva exemple de preoţi şi dascăli care foloseau limba poporului, conştiinţa lor fiind mai puternică decât ordinele şefilor.

Amintirea preotului Neumann, care a învăţat atât limba oficială cât şi limba credicioşilor săi, a rămas mult timp în sufletul oamenilor din Valea Seacă.
"Eu, care sunt german şi care nu am făcut politică şi nu voi face niciodată, consider ca pe un drept sfânt ca oamenii să poată vorbi, să se poată ruga şi să cânte în limba lor maternă. În cei 41 de ani de activitate preoţească în Moldova am văzut cum acest drept a fost mereu încălcat."

Mai greu era pentru profesori. Rezultatele educaţiei pe care o făceau în satele ceangăieşti nu puteau fi indiferente pentru ei. Disperarea în faţa sarcinii de a preda lecţii numai şi numai pe româneşte unor copii care nu înţelegeau această limbă, reiese din cererea de transfer a entuziastului învăţător Gheorghe Teodosiu din Pildeşti, la 1865: "Întâmpin cele mai mari dificultăţi, provenite numai din cauză că această comună fiind populată numai de locuitori unguri şi ai căror copii nu numai că nu pot vorbi, dar nici că înţeleg măcar cât de puţin limba română, căci cea mai mare parte dintre mume, de care atârnă învăţarea copiilor în casă a vorbi, singure nu ştiu româneşte. Sunt nevoite a lua bărbatul lor ca tălmaci pentru cumpărarea de prin târg bumbac, etc... chiar şi când cu mare greutate îi dă la şcoală nu înţeleg deloc româneşte încât nu mă pot apropia de dânşii câte două şi trei luni, până se mai deprind câte puţin cu mine şi apoi dacă pot face ceva cu dânşii, căci astfel începe să plângă ca şi cum ar vedea pe cel mai desfiguratu şi mai feroce animal.


Deci cum am zis, după trecerea de două-trei luni de la intrarea lor în şcoală, timp în care un român ar putea citi, apoi cu neteziri pe cap, căci numai asta îi încredinţează despre blândeţe, încep a arăta literele, imitându-mă până ce le cunoaşte bine şi cu încetineală şi foarte greu se deprinde a silabisi, însă mecanic, cu aceasta urmare ajungem la citire, unde iarăşi mecanic citesc în orice carte foarte bine, dar ce folos dacă nu ştiu ce citesc, pentru că numai în şcoală, în prezenţa mea, deprind a vorbi româneşte, iar afară şi acasă cu părinţii şi fraţii lor, vorbesc numai ungureşte.


(foto: Ádám Gyula)

Acum, după ce au învăţat a scrie şi a ceti bine, regula cere de a-i promova, însă cum se poate promova un elev în clasa a II-a unde se cere înţelegere şi capacitate mai mare, când el numai se uită împrejur fără să înţeleagă obiectele ce se predau. Aşa-dar, progresu mare nu se poate face şi în societate nu poţi fi privit după atâta osteneală decât ca unul ce nu mi-aş îndeplini cu sfinţenie misiunea de învăţător.

"Apoi, cu cei mai înaintaţi şcolari nu pot nici acum fără tălmaciu la problemele mai grele" (Extras din Moraru, Dimişcă, Coşa: Pildeşti, Monografie istorică, Iaşi 2002).

Pentru a-i convinge mai uşor pe ceangăi ca să renunţe la limba lor, s-a inventat zvonul că ar fi o limbă stricată, păsărească, jargon. Tot cu acelaşi scop s-a cerut părinţilor să nu mai înveţe pe copii ungureşte, cu toate că tinerii pot învăţa cu uşurinţă două sau mai multe limbi.
Petre Sescu Păduraru din Săbăoani povestea astfel o experienţă trăită de el:
" Én jártam városzba, hamarabb vótak okolok, hogy oda vittek árulni marhákot, piszleneket, szokat illieneket. Vótak ott románok, minden módú nemzetszég. Jüttek cigányok isz, magyarok isz, románok isz. Ez vót moszt, vagy négy-öt esztendeje. Vótak ezek a cigányok, mellikek járnak kortokval. Vártam a feleszégemet, sz látok ott egy ullian bulibászát. Eljöttek a cigányfiuk. Hallom, beszél cigánul a fiunak. Mit mondott lesz, nem tudom. Miután elmentek a fiúk, hoztak oda valami malacokot. Mondom a bulibászának, de románul mondom, hát maga mét beszél a gyermekeknek cigányul? Beszéljen románul! Nem úgy, nem úgy tesztvérem - úgy monda, tesztvérem - nem kell úgy beszílni! Mik hanem beszélünk nyelvünket, mindenfélét, akkor vesz el a nyelvünk. Mi kell őrizzük a nyelvünket! Tudd meg tesztvérem! - mondta oláhul. Románul. Mondta, beszéll akárhol, ha tudod, a gyermekeknek beszéld a te nyelvedet, melliked kaptad. Azt mondta a cigány, mi kell beszéljük a mi nyelvünket, mert ha nem beszélljük, akkor feledjük el, múlik el! Ez a nyelvünk van! Úgy kell nálunk isz, magunknál isz, sz akármelliknél. Immá ha maga francez, beszéljen francsezul, ha román, beszéljen románul. De mi kell beszélliünk cigányul! Sz azt gondolom, vuót igaza." (Extras din: Gazda József: Hát  én hogy ne siratnám! 1993.)
Adică:
"Am mers la oraş. Era mai demult un obor, unde se vindeau vite, păsări şi alte animale. Veneau acolo români şi oameni de alte naţii. Veneau şi ţigani, şi unguri, şi români. Asta a fost acum vreo patru-cinci ani. Erau ţigani din aceia care merg cu corturile. Aşteptam pe nevasta mea, şi văd acolo un bulibaşa. Vin la el băieţii lui. Aud că vorbeşte ţigăneşte cu băieţii. Ce a spus, nu ştiu. După ce au plecat băieţii, au adus la el nişte purcei. Îi spun lui bulibaşa, dar îi spun pe româneşte:
- Dar dumneata de ce vorbeşti ţigăneşte cu copiii? Vorbeşte româneşte!
- Nu-i aşa, nu-i aşa fratele meu - aşa-mi spunea, fratele meu -, nu aşa trebuie să vorbim! Noi dacă nu vorbim mereu limba noastră, atunci se pierde limba noastră. Noi trebuie să ne păstrăm limba! Să ştii, fratele meu! - spunea el pe româneşte. Spunea: Vorbeşte oriunde dacă poţi, vorbeşte cu copiii tăi pe limba ta, pe care ai căpătat-o - aşa a spus ţiganul. Noi trebuie să vorbim limba noastră, că dacă nu o vorbim, atunci o uităm, se pierde! Asta e limba noastră! Aşa trebuie şi la noi, şi la dumneavoastră, şi la oricare. Dacă mata eşti francez, să vorbeşti franţuzeşte, dacă eşti român să vorbeşti româneşte. Dar noi trebuie să vorbim ţigăneşte!
Şi eu cred că avea dreptate."