„Ciangăii sunt aşezaţi mai cu seamă în valea Siretiului, pe dealurile din stânga acestui râu, în extremitatea de jos a văii Bistriţei şi în partea din jos de Tupilaţi a văii Moldovei. Ei sunt concentraţi în judeţele Roman şi Bacău afară de câteva sate răzleţe. (…) Ciangăii din valea Siretiului vorbesc cu toţii ungureşte, iar parte din femeile lor nu ştiu româneşte de loc. Caracteristica ciangăilor este că ei nu pot pronunţa sonurile ce şi ş, nici când vorbesc româneşte, nici când vorbesc ungureşte (...), această particularitate a ceangăilor este pe cale de a se pierde (...) Mai ales în satele cu populaţie amestecată, ciangăii încep a pronunţa pe ş sau pe ce sau ci, întocmai ca şi noi (...) În satele cu populaţiune numai de ciangăi, schimbarea se observă numai la acei cari au servit în armata permanentă şi la o parte din copiii care frecventează sau au frecventat şcoala.”

„Ciangăii sunt, în cea mai mare parte, oameni cuprinşi şi harnici: în satele lor se află mulţi gospodari cu capitaluri relativ însemnate. Sunt iuţi la mânie. (…)
Cercetarea documentelor moşiilor, pe cari sunt aşezate satele de ciangăi, arată că acele sate au existat din veci sau că au fost alcătuite prin colonii de ciangăi, aduse din satele cari existau la începuturile statului moldovenesc.”


„Documentele primilor Domni ne arată, de altminterea, că o mulţime din boierii alcătuind sfatul lor sau din stăpânii satelor purtau nume hotărât ungureşti.
Vedem deci din cele de mai sus că, la alcătuirea statului moldovenesc, se găsea după toate probabilităţile o numeroasă populaţie ungurească stabilită parte în valea Siretului şi parte în valea Trotuşului. Această populaţie, pe lângă ţărani, cuprindea şi oameni de seamă: kneji şi juzi ai satelor, care nu au întârziat să se ralieze cu totul la voievozii Moldovei. Amestecându-se cu cnejii şi juzii români, boierii unguri s-au asimilat cu totul în mai puţin de un veac.


De unde vine deosebirea de graiu şi de caracter între ciangăi şi secui? Aceasta este o întrebare care s-ar cuveni să fie dezlegată de filologii unguri.
Totuşi cred că următoarea presupunere nu este lipsită de temeiu: Înainte şi îndată după descălecare, ungurii de pe Siretiu, de origine secui, şi acei de pe Trotuş, de aceeaşi origine, vorbeau aceeaşi limbă care se aseamănă cu aceea ce o vorbesc astăzi ciangăii. Acei de pe Trotuş, mai puţini la număr, mai răşchiraţi, mai răsleţiţi unii de alţii în mijlocul munţilor, s-au pierdut, s-au topit în mulţimea românilor şi au dispărut. Acei de pe Siretiu, mai numeroşi, alcătuind mase mai cumpacte, mai în contact unii cu alţii, deoarece locuiau pe loc deschis, 


şi-au păstrat până azi legea şi graiul. Fiind cu totul izolaţi de congenerii lor din Ungaria, graiul lor s-a cristalizat şi a păstrat particularităţile pe cari le avea acum şase sau şapte sute de ani. Iar limba vorbită de secuii din Ungaria, modificându-se cu vremea, secuii veniţi să se aşeze în veacurile din urmă în fostul ţinut al Trotuşului, fiind necontenit în contact cu fraţii lor de peste hotar, vorbesc noua limbă vorbită azi de secui, cari nu mai prezintă particularităţile celei vechi, păstrată de ciangăi. Însă repet că fac numai o presupunere şi că chestiunea poate fi rezolvată cu succes numai de un cunoscător al transformării limbii şi al dialectelor ungare.”