Neobosiţi la joc, ca şi la muncă

La 13 martie 1900, în şedinţa solemnă a Academiei Române, Carol I regele României prezintă într-un discurs special "un document istoric de mare valoare": Memoriul despre starea Moldovei la 1787 scris de contele de Hauterive, secretarul francez al domnitorului Moldovei de atunci. Contele a mai scris sute de memorii pentru împăratul Napoleon şi a fost mult timp directorul Arhivelor Naţionale Franceze. El descrie astfel pe catolicii din Moldova:


"În Moldova se află o colonie de unguri, aşezaţi în ţară de la Ştefan cel Mare şi care, primind obiceiurile şi limba ţării, şi-au păstrat totuşi şi pe a lor precum şi credinţa ţării de unde au venit. Se cunosc după o purtare mai aşezată şi o supunere, care înlesneşte mai mult bunul plac al slujbaşilor de jos ai cârmuirii. Ei sunt adunaţi în 15 sate şi au preoţi străini, care le propovăduiesc mereu supunerea, răbdarea şi munca. De aceea ei sunt mai muncitori, mai înstăriţi şi mai aşezaţi... Nu prea sunt aplecaţi spre acele plăceri singuratice, cari umplu cârciumile de beţivi şi de trândavi, şi se păstrează pentru sărbătorile bâlciurilor. Atunci se lasă cu totul în voia veseliei. Tot atât de neobosiţi la joc, ca şi la muncă, dau brâului moldovenesc o viaţă, care îndreaptă felul plictisitor pe care-l are de obicei. Plăcerile lor şi le găsesc în dansuri şi în scrâncioburi, şi această din urmă petrecere îi face să se ia la întrecere într-un chip foarte vioi. Pun la mezat dreptul de a se învârti în jurul unei roţi alături de o vecină care le place şi lupta se aprinde până într-atâta, încât jertfesc pentru ambiţia de a izbândi tot ce au strâns timp de un an. Cei mai darnici mai au de făcut încă o cheltuială: pentru o basma şi un buchet de flori, pe care fiecare ţărancă le ţine mereu una într-o mână, celălalt în cealaltă mână, iar răsplata pentru atâtea jertfe este pe cât de ciudată pe atât de nevinovată: La un anumit timp al zilei dansatorii şi dansatoarele se desprind de mulţime şi, la o depărtare aşa de mare  încât să nu fie auziţi dar nici pierduţi din ochi, se aşează unul în faţa altuia. Tânărul îşi ridică sumanul dinapoi peste cap şi îl punepeste capul ţărăncii şi astfel le acoperă faţa la amândoi. Aşa stau de vorbă, fără să facă vreo mişcare, vreme de mai multe ceasuri. Se pare că ei nu ţin seama de cei care îi privesc, dar fără îndoială nimeni nu găseşte că fapta lor este lucru de ruşine. 


Am crezut că această povestire despre o bucurie simplă şi nevinovată este vrednică de atenţia unui domnitor, căruia poporul trebuie să-i fie drag"