DICŢIONARUL LIMBII ROMÂNE LITERARE CONTEMPORANE  volumul I, Editura Academiei, Bucureşti 1955: CEANGĂU, ceangăi: Persoană care face parte dintr-o populaţie maghiară stabilită prin regiunea Bacău.

DICŢIONARUL LIMBII ROMÂNE MODERNE  Bucureşti 1958: CEANGĂU, ceangăi: Persoană care face parte din populaţia maghiară stabilită în secolul al XIII-lea în regiunea Bacău - provine din cuvântul maghiar "Csángó".

DICŢIONAR AL LIMBII ROMÂNE CONTEMPORANE  Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti 1980:
CEANGĂU, ceangăi: Persoană care face parte dintr-o populaţie de secui stabilită (în sec. XV) în Moldova.

DICŢIONAR DE ISTORIA ROMÂNILOR  Bucureşti 1997:
CIANGĂI (provine din cuvântul maghiar Csángó): Locuitori de origine maghiară (secui) din Moldova, în ţinutul Bacău şi Roman. Stabiliţi acolo, începând din secolul al XIII-lea, colonizaţi la marginea regatului maghiar sau ca lucrători la minele de sare (valea Trotuş-Ocna). Până azi au păstrat limba, religia catolică, obiceiurile şi satele lor.

Confuziile, erorile şi intoxicările, intenţionate sau neintenţionate, create în legătură cu identitatea ceangăilor provin în mare parte din necunoaştere, pentru ca acest subiect a fost interzis sau manipulat şi cenzurat în perioadele de naţionalism agresiv. În afara de necunoaştere, o altă cauza a confuziilor, erorilor şi intoxicărilor este cuprinderea diferită a termenului de ceangăi, în diferitele abordari.

Când folosim termenul de ceangăi, noi nu avem în vedere pe toţi catolicii din Moldova. Ne referim mai ales la cei care vorbesc sau înţeleg un dialect maghiar şi la cei care se identifică drept ceangăi în baza originii lor maghiare, deşi nu cunosc limba maghiară. În ultimul secol, numărul şi proporţia acestui grup s-a redus, odata cu procesul de asimilare. Asimilarea a fost uneori un fenomen natural, alteori organizat, proporţia dintre cele doua tipuri de asimilare a variat de la o perioada la alta.

În literatura stiinţifică "în prezent, etnonimul ceangau desemneaza o comunitate care s-a indepărtat parţial - sub aspect lingvistic, cultural şi social - de comunitatea maghiara, dar încă nu s-a integrat intrutotul în comunitatea română" ( Ferenc Pozsony - "Ceangăii din Moldova" Cluj,2002 ).

Până la începutul secolului XX, dacă erau intrebaţi, catolicii din judeţele Roman şi Bacău răspundeau că sunt unguri, conştiinţa originii era clară pentru toţi, chiar dacă o parte nu mai vorbeau ungureşte. Acest fapt era semnalat, printe alţii, şi de Nicolae Iorga, care a călătorit prin satele catolicilor din judeţele Roman şi Bacău. Astăzi nu se poate spune ca toţi catolicii din Moldova sunt unguri, sau că toţi sunt romani. Pentru cei mai mulţi, asimilarea lingvistică s-a produs cu multe generaţii în urmă, şi nu mai există memoria originii maghiare. Şi chiar dintre cei care şi astăzi consideră că sunt ceangăi, unii se declară unguri, alţii români, alţii pur şi simplu ceangăi: mulţi accepta fenomenul asimilării, alţii fac confuzie între cetăţenia română şi naţionalitatea română.

Identitatea este o problema personala a fiecăruia, dar din pacate, alegerea este pentru unii supusă la presiuni: articolele din presa locală, jignitoare la adresa celor care au
îndraznit să-şi cultive limba şi cultura specifică, ameninţările adresate de unii profesori de la ţară, îndemnurile unor preoţi de a se declara români, şi, nu în ultimul rând, amintirea generaţiior mai în vârstă despre persecuţiile din vremea regimurilor naţionaliste.

Adepţii unor concepţii naţionaliste radicale resping până şi termenul de ceangău, indemnând la folosirea termenului de "român catolic" pentru toţi acei catolici din Moldova care nu au fost cuprinsi la rubrica "de naţionalitate maghiară" la recensământ.
Asumându-şi reprezentarea tuturor catolicilor din Moldova, aceşti radicali susţin că termenul de ceangau este respins de catolici, care l-ar considera o insulta. Realitatea este mai nuanţată decât ar vrea aceşti radicali. De fapt, chiar şi cuvantul "valah" folosit pana la sfărşitul secolului XIX de unii români şi de toţi străinii, inclusiv de savanţii străini, este cosiderat azi de multa lume ca o jignire sau un cuvant ironic, ceea ce nu ar tebui să se întâmple. La fel ca şi cuvantul "ceangău", termenul de "valah" este receptat uneori cu suspiciune, pentru ca i s-au dat uneori accente depreciative în funcţie de interese, de conjunctura, de educaţie, de concepţiile unei epoci. Totusi, până acum 150 de ani cuvântul "valah" era folosit şi acceptat firesc, ca orice alt nume de popor.

Tot naţionalistii radicali fac referire cu insistenţă la datele oficiale ale recensămintelor din 1992 şi 2002. Este un lucru evident ca în prezent, majoritatea catolicilor se considera de naţionalitate română. Totuşi, din dorinţa de a se obţine rezultate cât mai conforme cu teoria originii româneşti a ceangăilor, cu ocazia recensământului nu s-a urmarit întotdeauna aflarea de date corecte şi precise despre populaţie, aşa cum ar fi rostul unui recensământ: rezultatele dorite au fost insistent sau subtil sugerate oamenilor de la ţară ca să le declare sau să le accepte.

Trecând peste unele confuzii şi nereguli apărute în legătură cu declararea naţionalităţii, semnalate cu ocazia recensământului, este evident că datele referitoare la limba materna nu corespund întrutotul realităţii. Cu toate insistenţele prin care Episcopia de Iaşi a cerut public oamenilor să declare limba română ca limba materna, realitatea rămâne aceeaşi: pentru zeci de mii de catolici, mai ales vârstnici, prima limba învaţată de la părinţi este limba maghiara. Chiar dacă "binevoitorii" le-au explicat că limba lor, a părinţilor si bunicilor lor este o limba "păsărească", de dispreţuit, sau nici măcar o limbă adevărata. În realitate, acest dialect al limbii maghiare păstreaza caracterele limbii vorbite de unguri în urma cu sute de ani şi poate fi înteles numai de cunoscătorii limbii maghiare.
Este de înteles şi de respectat optiunea majoritătii catolicilor din Moldova de a se considera români. Viaţa din fiecare familie şi din fiecare sat, asimilarea naturală şi asimilarea organizată care s-au petrecut impun, la rândul lor, respectul cuvenit pentru aceasta opţiune. Dar dacă pentru o parte a catolicilor din Moldova este vie în amintire şi în conştiinţă originea lor maghiara şi doresc să păstreze şi să cultive limba şi celelalte elemente ale culturii lor tradiţionale, cu specific maghiar, acest drept trebuie să li se recunoască, măcar în Romania secolului XXI. Şi unii şi ceilalţi au de păstrat, prin încercările de fiecare zi, moştenirea cea mai importantă de la înaintaşi: un sentiment religios puternic, iar credinţa sinceră ar trebui să-i unească pe toţi oamenii: catolici români, catolici maghiari, ortodocşi, şi pe toţi oamenii care Îl caută pe Dumnezeu.

Pentru a înţelege mai bine evoluţia identităţii vă propunem câteva extrase din cartea "Ceangăii din Moldova" a profesorului universitar Ferenc Pozsony aparută la Cluj în 2002.

" În multe comunităţi de ceangăi moldoveni întălnim o identitate de tip medieval, care poate fi definită mai degraba ca identitate etnică decât conştiintă naţională. Identitatea etnică este una pre-naţională, pentru care solidaritatea grupului se manifestă în primul rând prin riturile colective de tip normativ şi prin tradiţiile lingvistice, culturale, religioase şi morale împărtăşite în comun. (.) Subliniem că sistemul valoric al comunităţilor rurale din Moldova nu atribuie importanţa deosebită apartenenţei naţionale sau etnice, ci sănătăţii, puterii de munca, supravieţuirii, adică problemelor personale şi locale actuale. Istoria nu are un rol special în structura mentalităţii şi gândirii rurale, iar memoria istorică colectivă, bazata pe oralitate, este opacizată, fragmentată şi transformată de trecerea timpului.

Practicile elitei politice române şi maghiare privind construcţia naţionala în ultimii o sută cincizeci de ani s-au desfăşurat de obicei în paralel sau chiar în contradictoriu, fiind incărcate de conflicte periodice. Consecinţa acestui fapt a fost ca membrii acestor comunităţi s-au definit de cele mai multe ori prin opoziţia faţa de celălalt. Diferendele dintre elita maghiara şi cea româna sunt impovărate constant şi de faptul că fiecare îi consideră, rivalizand cu celalalt, pe ceangăii din Moldova drept o comunitate proprie, un grup ţintă, care aşteaptă să fie cucerit.

Pâna la sfarşitul secolului al XIX-lea, conştiinţa identităţii etnice a maghiarilor din zonele rural- agricole ale Moldovei avea o structură particulară, medievală. Elementul esenţial al acestei conştiinţe identitare a constat în faptul că, în comparaţie cu vecinii lor de limbă română, ei vorbeau limba maghiara, aparţineau unei biserici catolice înconjurată de comunităţi ortodoxe, aveau tradiţii populare maghiare particulare. (.)

Recensământul oficial din 1859 indică faptul că din totalul de 52.811 romano-catolici din Moldova, 37.823 aveau limba maternă maghiară. ( 71,6 % ).

Deoarece în epoca formării naţionale ceangăii trăiau în afara graniţelor Ungariei, trasate pe culmile Carpaţilor, ei nu au participat la cele mai importante evenimente comune ale creării naţiunii civice maghiare, rămânând, totodata, pentru o perioada indelungată, şi în afara proceselor mai semnificative ale formarii naţiunii române. Vorbind de ceangăii din Moldova şi românii care trăiesc în Balcani, la sud de România, Zoltan Cantor afirma: <Nu se poate vorbi de identitate naţionala în lipsa procesului de formare naţională.>
În comunitatile lor rural-agricole a supravieţuit o constiinţă etnica medievală, care nu atribuia funcţii sau semnificaţii simbolice nici limbii materne, nici tradiţiei folclorice în limba maternă. Pentru ei, apartenenţa la o comunitate naţională nu reprezintă aspectul cel mai important, cel mai relevant al vieţii lor: nici nu s-au preocupat în mod conştient de identificarea unui anumit grup naţional de care ar aparţine. Tocmai din aceasta cauză valoarea cea mai relevantă nu este identificarea cu naţiunea, ci sănătatea, capacitatea de munca şi abilităţile necesare supravieţuirii. Structura identităţii lor conţine în primul rând, pe lângă ataşamentul faţa de religia romano- catolică, conştiinţa puternică a apartenenţei la satul natal, reperezentată în trecut de numeroase obiecte de port local, decorarea caselor, dialectul, obiceiurile populare etc. Acest ataşament se manifestă în primul rând în revenirea periodică a celor care au plecat în oraşe îndepărtate (ceea ce implică sacrificii materiale semnificative), pentru a participa la evenimentele importante din cadrul familiei sau comunităţii.

În perioada desfăşurării mişcărilor naţionale, maghiarii din Moldova nu au dispus de o elită proprie care ar fi putut asigura mai eficient reprezentarea intereselor şi formarea identităţii populaţiei rurale." . De la jumatatea secolului XIX, "şcolile de stat organizate în satele ceangăilor au devenit în scurt timp instituţii importante ale propagării constiinţei naţionale şi a limbii române, şi au compromis în mod deliberat şi constant prestigiul limbii materne. Copiii nu au invăţat să scrie şi să citească în limba materna intr-un cadru sistematic şi organizat, şi nu şi-au putut insuşi valorile literaturii naţionale maghiare..În lipsa scrisului în limba maghiară, cunoştinţele legate de trecutul maghiar comun s-au transmis din generaţie în generaţie prin folclorul oral. Ceangăii din Moldova au păstrat până în zilele noastre cunoştinţe (de exemplu legende, balade, cantece) legate de Sfântul Ştefan şi Sfântul Ladislau, regi maghiari din Evul Mediu. Având în vedere ca forţa tradiţiei orale scade tot mai mult, ceangăii nu au la dispoziţie o cunoaştere certă a trecutului maghiar, cunoaştere pe care ar putea să o mobilizeze în apărarea culturii lor specifice şi legitimarea drepturilor minoritare. (.)

Membrii tinerei generaţii nu mai cântă balade clasice şi cântece de jale, nu mai îmbracă catrinţe sau cămăşi ungureşti brodate. Acest proces s-a desfaşurat deja şi in sânul tuturor comunităţilor maghiare din Bazinul Carpatin, dar în timp ce - în cursul aculturaţiei - în zonele centrale ale ariei lingvistice maghiare noua cultura încetăţenită s-a bazat pe limba materna proprie, la ceangăii din Moldova transformarea culturii s-a finalizat prin câştigarea terenului de către cultura publică de limba română. De la mijlocul secolului al XX-lea, mai întîi prin reţeaua de radiodifuziune, iar mai apoi prin televiziune, în comunităţile lor s-au răspândit creaţiile folclorice şi muzicale de limba română. Pe termen mai lung, expansiunea acestei culturi publice de limba română favorizează integrarea ceangăilor în comunitatea şi în cultura română."