Umanitatea adâncă şi adevărată din sufletul ţăranilor lui Sadoveanu continuă să apară în proza Otiliei Cazimir, care scria: "Eroii, mari şi mici, din povestirile care alcătuiesc volumul Întuneric sunt moldoveni, în majoritatea lor ţărani moldoveni sau ciangăi din ţinutul Romanului". Otilia Cazimir (1894-1967) s-a născut la Cotu-Vameş lângă Roman şi a petrecut multe vacanţe la bunica sa din Miclăuşeni. Acolo a cunoscut populaţia catolică de la sate.

"Ianuarie.
M-am trezit cu sufletul uşor. În spital am găsit rânduială şi voie bună. (...) Cum să ies din spital, în faţa uşii aştepta o sanie mare, gospodărească, cu doi căluţi suri. Rezemat de sanie stătea un bărbat tânăr, cu obrajii peste măsură de roşii şi, sub nas, cu două mustăcioare negre, subţiri ca două sprâncene. Era Giurgi, ginerele lui moş Ghercă din Răchiteni, unul din cei mai cuprinşi unguri din sat.
- Ce este, Giurgi?
Omul a tresărit, şi-a scos căciula şi a început s-o frământe în mâini.
- Apoi, duduiţă, v-aş ruga să veniţi până la noi, că-mi moare Ruja... O scutură frigurile. (...)
- Spune drept, Giurgi: numai friguri are Ruja?
- Numai, duduiţă, ce alta să mai aibă? Că până a "face", mai este vreme... .
În văzduhul îngheţat, răsuflarea fierbinte îi năvălea pe gură ca fumul din hogeag. Şi mirosea cumplit a băutură.
- Şi de supărare, pesemne, ai făcut popas la hanul lui Agapie?
Fără să se întoarcă, Giurgi îmi răspunde obidit:
- Apoi numa aşa mai prinde omu ia oleacă de "coraj", duduiţă. Că altfel...
Ne apropiam. Giurgi mâna, mocnit. (...) Am intrat, cu larmă cumplită de câini, în Răchiteni, sat de ceangăi ca atâtea altele din ţinutul Romanului, cu uliţi drepte şi case curăţele.
Iaca şi palatele lui moş Ghercă...
În odaia plină de babe, bolnava zăcea leşinată, cu lumânarea aprinsă la cap şi, pe piept, cu un crucifix de lemn afumat. Era fum, era zăpuşeală şi duhnea greu... . Ruja avea o faţă dulce şi mică de madonă blondă. Pe fruntea palidă, sprâncenele subţiri erau arcuite sus, a mirare parcă. S-a trezit din leşin şi a deschis ochii albaştri şi plini de resemnare.
Am căutat-o şi m-am îngrozit. Copilul era mort în ea de cel puţin două zile: intrase în putrefacţie. Doar forcepsul ar mai fi putut, încă, să facă o minune... Am chemat pe moş Ghercă şi pe baba lui, pe Giurgi şi pe mamă-sa. Le-am spus adevărul. Moşneagul a gemut şi n-a zis nimic. Giurgi se trezise. S-a uitat lung la nevastă-sa, apoi a hotărât încruntat:
- Încearcă, duduiţă. Ei îs bătrâni, se tem... Eu nu mă tem. Nici Ruja nu se teme.
Bolnava a încercat să zâmbească, şoptind cu glas moale şi alintat:
- Apoi dac-a si să mor, tot am să mor... Dac-a si să scap, tot am să scap...
L-am mustrat pe Giurgi:
- De ce nu mi-ai spus de la început ce-i cu Ruja, să-mi fi luat tot ce-mi trebuie?
Omul a tăcut. Dar mamă-sa mi-a răspuns în locul lui:
- Apoi să vezi mata, duduiţă, i-o fost ruşine... Treburi femeieşti...ce să
s-amestece el?
Giurgi a plecat călare îndărăt, la spital, să-mi aducă trusa cu instrumente. Ceasul acela de aşteptare a fost înspăimântător. Ruja leşina mereu. Şi de câte ori leşina, ieşeau ca din pământ un stol de unguroaice bătrâne, cu tulpane negre peste colacii de lemn din creştet, cu sumăieşe scurte, cu catrinţe vărgate şi ciuboţele de iuft, înalte în călcâie. Boceau într-un glas şi aprindeau la căpătâiul bolnavei lumânărele de ceară. Şi toate se uitau urât la mine, vorbind încet şi stropşit pe limba lor. (...)
La nouă seara, Ruja era scăpată de orice primejdie.
De bucurie, Giurgi se îmbătase iar. Stătea afară pe cerdac, în ger, şi cânta în gura mare. (...) Moş Ghercă a venit lângă mine , zâmbind cu ochii încă grei de lacrimi.
- De-acu poate că-i mânca şi mata oleacă, duduiţă, că văd eu, nu mai poţi. O făcut baba o "zamă" de găină. (...)
Am trecut cu moş Ghercă în cealaltă casă. Din tinda neagră am intrat într-o încăpere lungă, prinsă pe jumătate de un cuptor cât un bordei. În părete ardea o lampă chioară cu tăblie de tinichea. Pe vatră, foc viu de vreascuri.
- Mata îi dormi pe pat, duduiţă, iar eu m-oi ghemui pe laiţă, să mai pun câte-un gătej pe foc. Că aşa-s moşnegii, n-au somn... .
Când m-am trezit, fereastra albastră nu lăsa să treacă de afară nici o zare de lumină. (...) După aceea s-a pornit, în întuneric, foşnet lung de oameni care se stârnesc din culcuş. Am auzit şoapte. Cineva a tuşit. În lumina focului din vatră s-a arătat întâi un băietan. S-a aşezat pe scăuneş, şi-a legat opincile şi a plecat. După el a ieşit o femeie tânără, cu cozi negre şi grele. Şi-a potrivit pe creştet colacul de lemn, s-a îmbrobodit peste el cu tulpanul şi s-a dus. Au ieşit apoi din cotlon, unul câte unul, un bărbat tânăr, o fată bălaie şi un flăcăuaş. Toţi şi-au legat opincile în faţa focului şi au plecat, fără zgomot.
M-am ridicat într-un cot, nedumerită: de unde izvora tot norodul acela?

Moş Ghercă se trezise şi se trăsese lângă vatră, râzând pe înfundate.
- Te-ai spăriet, duduiţă? Iaca, ies şi ei cum ies iepurii şi găinile din pălăria neamţului la iarmaroc la Roman... Şi poate că nu ţi-s de-ajuns? Dacă vrei, îţi mai scot trei. Da' mai mulţi să nu-mi ceri, că nu am de unde-ţi da!
Ieşi atunci în lumină şi baba lui moş Ghercă, cu doi copii bălani. Le puse şi lor opincuţele şi-i porni afară, în noapte. Bătrânul mă lămuri:
- Aiştea îs băieţii Rujei. Îi duce la mă-sa... aşa-i la noi, duduiţă: vara ne împrăştiem care încotro, da' iarna ne ghemuim grămadă în cotlon, că-i mai cald... .
Când am ieşit din palatele lui moş Ghercă, Giurgi înhăma căluţii la sanie şi cânta.Prinsese la coraj de dimineaţă.
M-am dus să văd ce face Ruja. Am găsit-o săltată între perne. În obraji îi înfloriseră peste noapte două pete uşor trandafirii. Cei doi băieţei bălani se jucau cuminţi lângă ea, pe pat. (...)

Sfârşit de mai. E ziua mea.
În faţa scărilor s-a oprit un docăraş de ţară, tras de doi căluţi suri. Şi din docăraş coboară o femeie tânără şi bălaie, cu colac înalt sub ştergarul de borangic, cu ochii foarte albaştri şi cu sprâncenele subţiri arcuite sus pe frunte. Aduce în braţe un curcan alb, o legăturică cu un boţ de unt şi câteva bucheţele de lăcrămioare, legate cu aţă roşie.
- Nu mă mai cunoşti, duduiţă? Eu îs Ruja lui Giurgi...
Aşează darurile pe cerdac. Curcanul stă îmbufnat, cu pliscul în pământ şi cu moţul albastru căzut moale într-o parte. Femeia se uită la mine alintat:
- De ce nu vrei să le iei, duduiţă? Doar ţi le-am adus de ziua matale...
Ia-le, că altfel mă mânii!
O întreb de sănătate. Sub cerdac, lângă căluţii cei suri, Giurgi zâmbeşte cu viclenie, uitându-se aiurea. Ruja îşi lasă genele lungi peste lumina albastră a ochilor şi se înroşeşte.
- Apoi, dac-a da Dumnezeu să sim sănătoşi, până-n toamnă mai are moş Ghercă un nepot... ."