"Un
sat bine ținut, cu coșare împletite, cu case care se pot asămăna
uneori cu casele-model din partea muntelui. Locuitorii au
alt trai și altă față decât ale țăranilor noștri. Ploscuțenii,
întemeiați cândva de românul Ploscuță, sunt în adevăr un sat
de unguri (...). Ungurii păstrează până astăzi îmbrăcămintea
lor, care nu se deosebește întru nimic de aceea a sătenilor
de prin Bacău și Roman: bărbații poartă pălăria cu margeni
mici și panglică roșie, femeile sunt îmbrobodite cu ștergarul
ca un văl aruncat peste cozile făcute conci, sus (birjarul
nostru, un băietan român, numește cu despreț "coarne"
podoaba albă, învoaltă a frunții); fetele au panglici întrețesute
cu părul lor bălan și flori de târg prinse în ele; cămașa
largă, cu arnici roșii pe mâneci și la sân, fota neagră, dintr-o
singură bucată, strânsă pe șolduri, mântuie îmbrăcămintea.
Satul
e catolic, deși parohul trebuie să vie tocmai din Focșani,
așa încât toată slujba o face dascălul, sau n-o face nici
el. După îndemnul învățătorului și notarului, locuitorii au
cerut un preot statornic, amenințând altfel cu trecerea la
ortodoxie.
Legea singură și aici îi ține așa de deosebiți de români.
Ea a păstrat desigur și limba. Sunt copii care n-o știu mai
deloc pe a noastră; femeile spun că învață românește numai
pentru nevoia de a se înțelege când ies din cuprinsul satului.
(
) Ei se socotesc toți unguri, numesc pe români Oláh."
(Fragment din România cum era până la 1918 de Nicolae Iorga.)
|
|
